CAUTĂ
(re)definirea muzicii clasice: o serată cu partituri de Nobuto și Serpentine.iii
| | 7 min de citit

(re)definirea muzicii clasice: o serată cu partituri de Nobuto și Serpentine.iii

Jeffery Macsim, tânăr pianist din Botoșani și proaspăt pompier la Londra, își adună vechii prieteni într-un superb spațiu vintage din București, la una dintre acele serate care îți pot schimba o dată pentru totdeauna felul în care vezi muzica clasică.

Deasupra pianului micuț e un singur bec. Nici reflector, nici instalație de lumini. Un bec chior, incandescent, pus pe un stativ, din acelea pe care le găsești pe holul cuiva. Lumina lui cade pe opt clopoței de recepție înșirați pe capacul pianului, fiecare de altă culoare, ca o gamă alternativă. Atmosfera e ceva între un magazin de jucării și o ofrandă liturgică. Aerul e greu de o ceață lăptoasă, cu miros dulce (santal amestecat cu tutun sau cu tămâie). Dacă ai închide ochii, aproape că ai vedea lămpi cu ulei pâlpâind, ori chiar felinare de hârtie, și umbrele lor lungi dansând pe pereții acoperiți de o patină sumbră, un amestec de muzică și tăcere deplină.

În spatele pianului micuț, pe ecranul unui laptop strălucește ceva ce pare un peisaj înghețat: albastruri pale, texturi de gheață, un aer mai degrabă mitic, ori parcă valurile mării când se întâlnesc cu neantul. Vreo patruzeci de oameni stau turcește pe parchetul în spic, cu spatele rezemat de pereți. În dreapta se văd, doar pe jumătate, un violoncelist și un flautist. Nu vorbește nimeni, și totuși câte o șoaptă mai ajunge, din când în când, până la urechile cele mai fine. Or fi spiritele vinului. Sus, candelabrele sunt stinse. În semiîntuneric, încăperea e plină de carmin adânc, portocaliu ars și foiță de aur, toate estompate de mobila întunecată, lustruită, din palisandru.

Suntem la Mostra Space, un spațiu cultural într-o casă din secolul al XIX-lea de pe Strada Căderea Bastiliei, în Sectorul 1 din București. Tavanele sunt înalte, stucaturile bogate, iar în șemineul de piatră n-a aprins nimeni focul. Clădirea are ceva anume, foarte românesc: o măreție de altădată pe care n-a șters-o încă nicio renovare. Simți greutatea camerelor. Într-o seară de joi, în aprilie, casa e lăsată pe mâna unui recital experimental de muzică clasică despre care nu știe nimeni în afara unui cerc foarte restrâns.

Jeff se așază la pianul micuț. A studiat la Royal Academy of Music din Londra, întâi cu Christopher Elton, iar acum își face doctoratul cu Daniel-Ben Pienaar. Undeva pe parcurs a câștigat Lalla Meryem International Piano Competition, la Rabat. E și pompier la Londra, iar asta nu e un job pe lângă, cum ai putea crede. Jeff vorbește despre amândouă cu aceeași seriozitate, cu același drag. Două vieți care i-ar stoarce pe cei mai mulți, duse în paralel, hrănindu-se una din alta în feluri pe care nu le explică întotdeauna. Și-a păstrat aproape câțiva dintre elevi și îi ajută în continuare să studieze. Dar nu pentru concursuri sau mai știu eu ce, ci așa, de plăcere.

Diseară cântă lucrări de Ben Nobuto, compozitor britanico-japonez, și de Serpentine.iii, alături de ei. Nu e muzică clasică în sensul pe care ți-l promite de obicei cuvântul. Doar că Jeff are o teorie cam neobișnuită: orice compoziție care și-a primit partitura devine muzică clasică. Și asta chiar dacă presupune sample-uri cu vocea lui Chance the Rapper, de genul IGH!, sau bebeluși care plâng, sau tot felul de peisaje sonore pe care le auzi afară, în plină zi, într-un oraș aglomerat: taxiuri, stații de metrou, utilaje industriale, forfota și freamătul pe care le produc sau le iscă mulțimile, în general.

Nu auzi melodii cunoscute, ci mai degrabă sunete obișnuite, fără rezolvări comode. E o muzică texturală, structurală, pe alocuri abrazivă, în care pianul modificat devine o suprafață de preparare: Jeff, de parcă ar băga mâna în pian să înăbușe corzile, lovește clapele la pragul dintre sunet și zgomot, sună din clopoțeii de recepție la intervale care par deopotrivă întâmplătoare și inevitabile, dar care, evident, erau scrise în partitură. Violoncelistul scoate sunete lungi, spectrale, care atârnă în încăpere ca vremea. Flautistul punctează cu fraze pline de aer, care șterg granița dintre cântat și o simplă răsuflare.

Vine un moment, poate pe la minutul douăzeci, poate pe la patruzeci. Timpul nu mai e de niciun folos. Cele trei instrumente și imaginile proiectate de pe laptop se încheagă în ceva ce nu e chiar unison, dar seamănă cu un sistem nervos comun. Ai impresia că se schimbă temperatura din cameră. Cineva din spatele meu se foiește pe parchet, apoi încremenește, de parcă i-ar fi fost rușine de zgomotul propriei mișcări. Îmi dau seama că îmi țin respirația și că nu sunt singurul. Femeia din stânga mea stă cu mâna la gură. Un bărbat de lângă șemineu a închis ochii și nu i-a mai deschis de un minut. Un amestec de confuzie, tulburare, înțelegere de fațadă (la început, pentru că simți privirile care zboară întruna prin încăpere), acceptare (încerci să înțelegi mai puțin și să-ți dai voie să simți mai mult), abandon (te lași dus de val) și, în cele din urmă, surpriză plăcută. Așa se simte muzica lui Nobuto. Și „se simte” e chiar cuvântul potrivit, pentru că oricât ai despica firul în patru, n-ai putea explica mai bine demersul acestui artist (cel puțin celor care nu sunt muzicieni).

Jeff și cu mine suntem amândoi din Botoșani. Ne-am împrietenit printr-un prieten, cum se întâmplă de obicei. Apoi ne-au legat câteva Crăciunuri acasă, borșul de sfeclă, versurile de rap freestyle scrise prin parcări la 2 noaptea. Dar am ieșit și în lume. Am ajuns la a 76-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes, cu o gașcă de prieteni cu care împărțeam un apartament în Mandelieu de Napoule, și am avut parte acolo de beaucoup de fun: ne strecuram la filme în cele mai bune smochinguri pe care le aveam, fără să lăsăm munca deoparte, bineînțeles. Altă dată am scos din pălărie, cât ai clipi, încă o idee trăsnită: am plecat la Londra cu debutul meu în poezie, Cartea cu moace (sau The Book of Faces, cum am tradus-o noi, pe scurt), pentru o lectură la Spiritual Bar, în Camden Town (am citit atunci pe muzică, mai ales pe Joujoux pour ma dame de Jora și pe studiile lui Scriabin. Mâna lui Jeff).

Aceeași origine, cam aceeași creștere, aceeași înțelegere a ceea ce înseamnă să vii dintr-un astfel de loc (Botoșani e, așadar, mai degrabă mitic) și să ajungi cu totul altundeva. Când îl vezi la pianul ăsta, în salonul ăsta lăcuit, te ia un soi ciudat de amețeală. Nu cântă așa cum sunt adesea învățați să cânte pianiștii cu școală. Nu face spectacol, nu exagerează cu gesturile. Stă. Cântă. Dispare în sunet atât de tare încât, la un moment dat, nu mai privești un om, ci un proces. Dar prietenul tău e tot acolo, chiar dacă acum e una cu clapele și cu clopoțeii. De parcă muzica n-ar veni de la el. Vine prin el. Avatarul de la claviatură nu e omul din Botoșani și nici pompierul din Londra. E cineva care există doar în camera asta, pentru ora asta, și care n-o să mai existe după aceea. (Desigur, s-a propus o înregistrare de calitate, în studio, așa că e super așteptată).

Recitalul nu atât se termină, cât se subțiază. Ultimele note ale pianului se topesc în sunetul prelung al violoncelului, acesta se stinge în tăcere, iar tăcerea se umple încet de zgomotul traficului din București, care răzbate prin ferestre. Timp de câteva secunde, nu se mișcă nimeni. Răsuflarea ținută se eliberează în toată camera, încet, aproape fără voie. Patruzeci de oameni își amintesc, toți deodată, că trebuie să și respire. Apoi cineva aplaudă, camera își revine și gata, s-a terminat. Cel puțin prima repriză.

După aceea, lumea rămâne pe hol, bea vin turnat de subsemnatul în pahare de plastic și stă la taclale. Jeff e acolo, mai destins, râde și primește complimente cu stângăcia aceea aparte a cuiva pe care îl interesa dacă partitura a fost cât de cât distractivă sau dacă toată adunarea n-a fost cumva, Doamne ferește, burgheză. Clopoțeii de recepție sunt tot pe pian. Becul arde încă și pâlpâie. Ieșim din Mostra Space, acel faux-shufang ascuns în inima orașului.

Afară, Bucureștiul face ce face Bucureștiul mereu joia seara, fără să aibă habar că în casa asta s-a întâmplat ceva ce patruzeci de oameni vor duce cu ei acasă, în piept, ca pe o a doua bătaie de inimă.

Întrebări

Cine este Jeffery Macsim?
Un pianist din Botoșani care a studiat la Royal Academy of Music din Londra cu Christopher Elton și care face acum un doctorat sub îndrumarea lui Daniel-Ben Pienaar. A câștigat Lalla Meryem International Piano Competition, la Rabat. Este și pompier în activitate la Londra.
Ce este Mostra Space?
Un spațiu cultural într-o casă din secolul al XIX-lea de pe Strada Căderea Bastiliei, în Sectorul 1 din București. Are tavane înalte, stucaturi bogate și un șemineu de piatră neaprins. Și-a păstrat măreția de altădată, pe care nicio renovare nu a șters-o.
Ce s-a cântat la serată?
Lucrări de Ben Nobuto, compozitor britanico-japonez, și de Serpentine.iii. Muzica e mai degrabă texturală și structurală decât melodică: pian preparat, opt clopoței de recepție acordați, violoncel, flaut și sample-uri cu sunete de oraș, printre care vocea lui Chance the Rapper și zgomotul traficului.
De ce să-i spui muzică clasică, dacă folosește sample-uri?
Acesta e argumentul lui Macsim: orice compoziție care are propria partitură este muzică clasică. Instrumentația și sursele sample-urilor nu schimbă ceea ce face notația din ea.