
Speranțe mici și medii cu plata o plomo
Spectacolul „Marile speranțe”, montat de Andrei Huțuleac la Teatrul Excelsior, îl lasă pe Dickens în secolul lui și strânge un oraș întreg în opt actori. Ce scoate la iveală e adevăratul subiect al cărții: rușinea.
Există o ironie pe care Dickens n-a plănuit-o și pe care nici măcar nu cred că ar fi savurat-o, dar care stă-n inima cărții, chiar acolo, ca un ac într-o pernă de catifea: Marile speranțe, romanul despre un băiat căruia altcineva îi decide viitorul fără să-l întrebe, este el însuși un roman căruia altcineva i-a decis finalul fără să-l întrebe prea mult pe autor. Dickens a scris o încheiere, i-a arătat-o unui prieten, prietenul a strâmbat din nas, iar Dickens s-a dus acasă și a scris alta, mai blândă, mai luminoasă, mai vandabilă. Pip primește o avere de la un ocnaș și crede că i-o dă o bătrână senilă, tot așa cum cititorul primește un final fericit și crede că i-l dă Dickens.
Am plecat de la avanpremiera de sâmbătă seara (5 septembrie 2026) de la Sala „Ion Lucian” cu întrebarea asta în cap, fiindcă spectacolul montat de Andrei Huțuleac o pune, chiar dacă nu o formulează niciodată explicit: cât din ceea ce ne dorim pentru noi înșine am comandat noi și cât ne-a fost livrat la ușă de cineva pe care nu-l vedem?
Un roman scris pe fugă, ca să salveze o revistă
Marile speranțe este, dincolo de romanțarea istoriei ca melanj de temă, timp și nostalgie, un roman de urgență comercială. La sfârșitul lui 1860, revista lui Dickens, All the Year Round, se scufunda încet sub greutatea unui foileton al lui Charles Lever, A Day’s Ride, pe care publicul îl abandonase cu o eleganță devastatoare: pur și simplu nu-l mai cumpăra. Dickens, care era în același timp autor, editor, proprietar și om de afaceri (combinația asta ar trebui studiată separat, fiindcă explică jumătate din literatura victoriană), a făcut singurul lucru pe care știa să-l facă: a luat el frâiele scrisului.
Și l-a scris săptămânal, nu lunar cum îi era obiceiul. Diferența pare tehnică, dar e uriașă. Foiletonul lunar îi permitea lui Dickens să respire, să se lăbărțeze, să deschidă cinci intrigi paralele și să le lege în ultimele trei numere. Foiletonul săptămânal nu iartă nimic. Așa se face că romanul cel mai strâns construit al lui Dickens, cel mai fără grăsime, cel mai aproape de o piesă de teatru ca economie a mijloacelor, s-a născut dintr-o criză de abonamente. (Ce văd eu aici: capodopera ca accident de flux de cash. Cei care se plâng azi că algoritmul strică arta ar trebui să-și amintească faptul că arta a fost întotdeauna făcută cu ochiul pe tiraj, doar că pe vremuri tirajul se numea altfel și-a rămas așa o feblețe-analog pentru mijloacele de dinainte de Evul Media).
Marile speranțe e al doilea roman al lui Dickens scris la persoana întâi, după David Copperfield, și se știe, de la Forster încoace, că înainte să se apuce de el și-a recitit Copperfield-ul ca să nu se repete. E un gest de autor matur și un pic speriat, care își cunoaște tabieturile și se ferește de ele. Rezultatul e o voce narativă care nu mai are nimic din duioșia autobiografică a lui David: Pip cel care povestește nu-l iubește pe Pip cel povestit. Îl privește, îl judecă, uneori îl disprețuiește politicos. Toată cartea e un adult care își recitește adolescența și se face mic de rușine.

„Rușine” este și cuvântul-cheie al întregului spectacol de la Teatrul Excelsior.
În vara lui 1861, cu romanul aproape încheiat, Dickens i-a dat corecturile lui Edward Bulwer-Lytton. Bulwer-Lytton era un romancier de succes enorm și de posteritate modestă, genul de autor pe care istoria literară îl păstrează mai ales ca pe o notă de subsol la biografia altcuiva. Băiatul de mingi, facilitatorul, binefăcătorul. Care avea un simț pe care-l punea înaintea orgoliului sau creditării. Nu era însă un prost, și avea și un interes direct în revistă, unde urma să-i apară propriul foileton.
Finalul pe care l-a citit Bulwer-Lytton suna cam așa: la câțiva ani după toate nenorocirile, Pip se plimbă pe Piccadilly cu băiețelul lui Joe și al lui Biddy, botezat tot Pip, și dă peste Estella. Ea a rămas văduvă după Bentley Drummle, s-a recăsătorit cu un doctor din Shropshire, este vizibil schimbată de suferință. Îl ia pe copil drept fiul lui Pip. Schimbă câteva propoziții. Se despart. Atât. O întâlnire de câteva minute pe o stradă din Londra, doi oameni care au fost cândva materialul unei mari povești de dragoste și care acum sunt doi trecători politicoși.
Bulwer-Lytton a găsit că e prea aspru. Dickens, care avea despre propriile finaluri o nesiguranță aproape emoționantă pentru un om cu autoritatea lui, l-a ascultat. A rescris. Noul final îi aduce pe cei doi în grădina în ruină a casei Satis, în ceață, seara, printre pietre și buruieni, și se încheie cu o propoziție care în prima ediție din 1861 sună „I saw the shadow of no parting from her” și pe care Dickens a mai umblat-o o dată pentru edițiile ulterioare, transformând-o în „I saw no shadow of another parting from her”. Cine crede că literatura se face din inspirație e invitat să mediteze la faptul că unul dintre cele mai celebre finaluri din romanul englez a fost rescris de două ori și tot a rămas ambiguu.

Forster, biograful și prietenul, a scris negru pe alb că prefera varianta dintâi. George Bernard Shaw, care nu ierta nimănui nimic, a mers mai departe și în ediția pe care a prefațat-o în 1937 a retipărit finalul original, considerând compromisul o capitulare. De atunci încoace, aproape orice ediție serioasă tipărește ambele variante, ceea ce înseamnă că romanul acesta trăiește de un secol și jumătate cu două inimi.
Iar acum vine partea care mă interesează cu adevărat. Nu e vorba doar de o anecdotă de istorie literară bună de scos la interviuri. Faptul că Marile speranțe are două finaluri este o proprietate a cărții, nu un accident al ei. Un roman despre un om care descoperă că viitorul lui a fost cumpărat de altcineva se termină, la propriu, cu un final cumpărat de altcineva. Forma repetă conținutul și, iată, Dickens însuși a devenit Pip, ca-ntr-o self-fulfilling prophecy.
Opt actori, cuvintele lui Dickens și nimic altceva
Versiunea jucată la Excelsior este cea a lui Neil Bartlett, în traducerea lui Adrian Nicolae. Bartlett e un adaptator cu metodă, nu un ilustrator: făcuse deja Oliver Twist și Un colind de Crăciun când a ajuns, în 2013, la Bristol Old Vic, cu Marile speranțe. Regula lui e simplă și dură. Se folosesc exclusiv cuvintele lui Dickens, decupate și remontate. Se joacă în opt. Restul se rezolvă din actori.
Opt e un număr care, aplicat unui roman cu populația unui orășel, produce automat un efect de vertij, și Excelsior l-a respectat aici la literă, cu voia Domnului (Andrei Huțuleac, regizor). Alex Călin duce singur Pip-ul, iar ceilalți șapte se multiplică. Mihai Mitrea face Joe Gargery și pe avocatul Jaggers (și, ca să nu ne relaxăm prea tare, că de..., o cameristă). Loredana Cosovanu trece prin doamna Joe, Biddy, Wemmick și Camilla Pocket. Matei Arvunescu adună Pumblechook, Herbert Pocket, Compeyson și Sarah Pocket. Mircea Alexandru Băluță este Magwitch și domnul Wopsle. Camelia Pintilie face domnișoara Havisham, Ioana Niculae pe Estella (așijderea ca Pip, în toate vârstele, cu fir roșu frumos), iar Ovidiu Ușvat sergentul, pe Bentley Drummle și încă vreo trei siluete.

Dublajele astea nu sunt economie de buget, sunt argument. Cel mai frumos e să-i aduni pe Joe și Jaggers în același trup și să-i scindezi cu o delicatețe aparte: fierarul care iubește fără condiții și avocatul care nu semnează nimic fără condiții, cei doi tați posibili ai lui Pip, cele două modele de bărbat între care se joacă toată cartea, jucați de același om. La fel, Pumblechook și Compeyson în aceeași distribuție de rol: lingușitorul mărunt și escrocul mare, adică aceeași boală în două stadii. Și doamna Joe cu Biddy, sora care lovește și fata care mângâie, ambele în aceeași actriță, ceea ce spune despre casa din mlaștini mai mult decât ar putea spune vreodată un decor.
Faptul că toate acestea se văd deja din caietul de sală, înainte să se ridice lumina, e semnul unei adaptări bine gândite. Ce face regia cu ele e altă discuție. Dar merită notată și găselnița ieșirii din personaj la răstimpuri ca tranziție către un alt plan diegetic. Are un efect de adult care se joacă în spatele mâinilor proprii cucu-bau cu bebelușul. Publicul e, aici, bebelușul. Și le mâncăm actorilor din palmă...

Huțuleac își descrie spectacolul ca pe „un creuzet al memoriei”, în care un Pip ajuns la maturitate își privește propria devenire „cu luciditate și empatie” și redescoperă personajele care i s-au părut cândva uriașe ca fiind „mai puțin monstruoase și mai mult oameni, prizonieri ai propriilor răni”. Iar despre relevanța lui Dickens azi spune ceva ce pentru mine e formularea cea mai limpede a mizei: trăim într-o cultură care ne împinge permanent să devenim altceva, mai buni, mai strălucitori, mai vizibili, și aproape niciodată nu suntem încurajați să ne întrebăm dacă drumul pe care am pornit vine dintr-o dorință autentică sau dintr-o rușine adâncă pe care încercăm să o astupăm.
Aici Huțuleac nimerește exact. Pentru că Marile speranțe nu este, cum se predă uneori în școală, un roman despre ascensiune socială. Este un roman despre rușine, iar ascensiunea e doar simptomul. Pip nu vrea să fie bogat, Pip vrea să nu-i mai fie rușine de mâinile lui, de ghetele lui, de felul în care spune cuvintele. Averea e doar instrumentul prin care speră să-și cumpere ieșirea din propria piele. Iar Dickens, care fusese el însuși copilul din fabrica de cremă de ghete și care nu i-a spus asta nici măcar nevestei, știa despre rușine tot ce se poate ști.

E interesant, și cred că nu întâmplător, că Huțuleac ajunge la Dickens venind dinspre Tennessee Williams. Menajeria de sticlă începe cu Tom anunțând publicul că piesa e memorie și că memoria minte. Un tramvai numit dorință, pe care l-a montat la Thin Red Line, e la rândul lui construit pe un trecut care se întoarce ca să încaseze. Un regizor care a lucrat de două ori cu drama americană a amintirii și care aterizează acum pe cel mai retrospectiv roman al lui Dickens nu schimbă subiectul, ci îl continuă cu alte mijloace.
Cu grija clasică pentru un layering tripartit al poveștii, regia, actorii și tehnicul s-au ocupat împreună fantastic de-un fel de imersivitate autentică, fără să nege evidența (și/sau audiența). Unele dintre personaje, cu predilecții naratoriale, invitau publicul în poveste cu mai-mult-decât-ochiade (și nu sunt sigur dacă o să rămână la fel de la reprezentație la reprezentație, dar eu zic că merită surpriza. Genul de momente în care o schimbare de costum durează, deci ea trebuie cumva dublată, pentru efect comic, de un exercițiu de imaginație comparativ cu musicalul Frozen (& Co.)).
Îmbucurătoare grijă pentru oglindirea unui realism de factură victoriană în ceva atât de antrenant, puternic dinamizat (prin decoruri parcă vrăjite, parcă mânuite de curentul din teatru mai degrabă decât de oamenii din spate, prin convențiile unei comedii subtil-funcționale, prin depersonalizări și repersonalizări la viteză și un control foarte bun asupra tuturor personajelor făcute: aici vreau să-l consemnez negru pe alb pe Matei Arvunescu, care face Domnul Pumblechook, Herbert Pocket, Compeyson, Sarah Pocket, la un moment dat suprapuși, cu o precizie uluitoare care (te) învie și (te) multiplică (și pe tine) pur și simplu).
Și-n desimea crustei acestui Shepherd’s Pie savuros care ni se arată a fi spectacolul „Marile speranțe”, mijlocul e gândit, de-asemenea, memorabil. Am avut eu ce am avut cu finalul, apropo și de opțiunile istoriei literare pe subiect, că a avut its fair share de dezbateri. I-am spus lui Andrei la o bere post factum că m-a rupt tot, numai nu finalul. Andrei respectă arhitectura Bartlett-iană, cu ceva fin! în coadă de pește. Se revăd Pip și Estella după unșpe ani, au o conversație lo-fi despre viața fiecăruia, apoi Estella zice „spune-mi că putem rămâne prieteni, Pip” și-i întinde mâna. Pip nu reciprochează gestul.

De mic, de când citisem, eram cred că elev pe-a doua, finalul al doilea. În care-n „toată acea mare de lumină liniștită Pip nu mai vedea acum vreo umbră a unei alte despărțiri de ea”. Acum știu că-i cheesy, dar mi se părea epitoma victoriană, ceva gâdila acolo cititorul de acum și scriitorul de mai târziu. Și i-am zis lui Andrei, uite, „marile mele speranțe” erau c-o să se termine cumva în cheia asta, sau nu neapărat, dar poate cu ceva gimmick care să nu facă totul să pară banal, cum e o cană spartă când n-o apuci cu atenție. El mi-a explicat că-i pe simplu, că rezolvarea vine din refuzul lui de a reacționa, iar eu nu l-am crezut (aveam nevoie de încă un pic de substanță, nu emfază!, estetică... așa e...).
Dar argumentul meu e că toată viața alții i-au spus lui Pip ce să facă. Fierarul și avocatul, unchiul fals și paracliserul, bătrâna excentrică, marea lui dragoste-decepție din copilărie, deținutul evadat, clasa socială nouă la care a primit acces. În considerarea lucrurilor ăstora, chiar dacă nu într-un atare Disney gaze, ce mi-ar fi împlinit mie fantezia atât de atent curatoriată de spectacol până atunci (de a fi eu însumi un soi de Pip) ar fi fost să aibă el ultimul cuvânt. Să-și revendice, pentru prima dată, decepțiile, deciziile, speranțele, până la urmă. Și-mi dă Huțuleac mesaj a doua zi: „prințe, am schimbat finalul.” (firește, nici pe ideea pe care am mers eu, dar oricum). Deci ce e și mai interesant acum e fluiditatea cu care un spectacol ajunge la formula cristalizată, canonică, jucabilă pe rețetă zeci de ani de acum încolo. Și chiar se simte a fi una dintre producțiile alea, Doamne-ajută!
Ce mi se pare cel mai onest la proiectul speranțelor de față e că nu încearcă să facă din Dickens un contemporan, nu ne pune personajele în hanorace ca să înțelegem că e vorba despre noi. Argumentul e mai subtil și mai bun: nu trebuie actualizat nimic, fiindcă mecanismul rușinii n-a fost niciodată dezactivat. S-a schimbat doar interfața. În 1861 rușinea se numea accent și mâini bătătorite, în 2026 se numește altfel și are analytics. Iar Excelsior (mică mențiune utilă: puneți pe maps complet „Teatrul (...)”, că dacă scrii doar „Excelsior” te duce la restaurantul cvasi-omograf de pe Știrbei Vodă) care pune și recomandarea 12+ pe afiș... face cu spectacolul acesta exact lucrul pe care ar trebui să-l facă: nu le spune spectatorilor că vor reuși dacă își doresc destul de tare, ci le pune în față un băiat care și-a dorit destul de tare și le arată ce l-a costat.
Și eu mi-am dorit destul de tare să văd spectacolul. Știu asta pentru că am așteptat afară puțin mai devreme, iar perete în perete e-un restaurant care sotase creveți în unt. Atâta de bine ce mirosea untul ăla, usturoiul, cimbrișorul, lime-ul, de mi-a patinat mintea de vreo 3 ori să nu care cumva să greșesc ușa (intenționat). Andrei mi-a spus că el crede că Zeul Teatrului ține cu el azi. Și a ținut.
- TextAlberto Păduraru
- FotografiiCosmin Kleiner Stoian / Teatrul Excelsior
- Publicat · TINCT Artă și cultură
- Timp de citire12 min
- Surse
Întrebări
- Cine regizează Marile speranțe la Teatrul Excelsior?
- Spectacolul e montat de Andrei Huțuleac, în versiunea lui Neil Bartlett și traducerea lui Adrian Nicolae. Se joacă la Sala „Ion Lucian” a Teatrului Excelsior, cu recomandarea 12+ pe afiș.
- Cine joacă în Marile speranțe la Teatrul Excelsior?
- Opt actori joacă tot romanul. Alex Călin este Pip, Camelia Pintilie e domnișoara Havisham, Ioana Niculae e Estella, Mircea Alexandru Băluță e Magwitch, iar Mihai Mitrea, Loredana Cosovanu, Matei Arvunescu și Ovidiu Ușvat fac câte mai multe roluri.
- Cum funcționează adaptarea lui Neil Bartlett după Dickens?
- Neil Bartlett a ajuns la acest roman în 2013, la Bristol Old Vic. Regula lui e că se folosesc doar cuvintele lui Dickens, tăiate și reasamblate, iar opt actori joacă totul, dublând personajele și rezolvând restul pe scenă.
- De ce are romanul lui Dickens două finaluri?
- În vara lui 1861, Dickens i-a dat corecturile lui Edward Bulwer-Lytton, care a găsit prea dur primul final, o întâlnire scurtă a lui Pip cu Estella pe Piccadilly. Dickens l-a rescris, iar aproape orice ediție serioasă le tipărește azi pe amândouă.
- De ce a scris Dickens Marile speranțe în foileton săptămânal?
- La sfârșitul lui 1860, revista lui, All the Year Round, se scufunda fiindcă publicul abandonase foiletonul lui Charles Lever, A Day’s Ride. Dickens a preluat el însuși scrisul, iar ritmul săptămânal a dat romanul lui cel mai strâns construit.
Unde și când
Marile speranțe
Teatrul Excelsior · Centru
